gazi domain : maria draghici

2006/ Va urma- mişcare de regenerare urbană şi culturală/ CIAC/ zona Rahova-Uranus/ Regăseşte-ti Identitatea/ Galeria Noua/ De/Re/Constructii/ Apartamentul/Infobox/ Tipuri de Spatii/ Harta Sensibilă I: Plantarea nucilor – acţiune comunitară, Summitul Evacuaţilor – dezbatere publică, Rahova nonstop - maraton de teatru, 25 de ore, Tanga Project, Instalaţia video „Harta Sensibilă”, Corner Speaker, Arhivă vizuală Rahova-Uranus/ In parcul „Va urma”, lîngă fosta fabrică de bere.

2007/„Construieşte-ţi comunitatea/ Ofensiva Generozităţii/ tangaProject/ artişti vizuali, regizori, dramaturgi, actori, coregrafi/ artă comunitară, intervenţie socială/ atelier de dramaturgie/ atelier de educaţie creativă/ muzicieni voluntari/ E-Uranus/ Harta Sensibilă II / Rahova Uranus Fanzine/ noiembrie/ Jam session / Biluna/ Comunitatea copiilor Rahova-Uranus şi invitaţii/ Ati / Electric Brother / Emi / Iordache / Mandela / Sasha / coordonator atelier Irina Gâdiuţă/ visuals Maria Drăghici/ mişcare scenică Ana Costea/ asistenţi Mona Bozdog / Alina Diaconescu / Ştefan David/ construcţie instrumente Gabi, Ati.

2008/ Va urma...

„La Bomba”, Jam Session si „Biluna”
„ Buna ziua! Bună ziua. Pe mine mă cheamă Marius şi am zece ani. Io vreau să fiu unnnnn... am uitat. Stai puţin... Fotbalist! Mai bine zic un....AVOCAT!”
Rahova, noiembrie, 2007. Mă duc să vad un filmuleţ despre un spectacol cu jazz, copii si artişti. Intru într-un fel de casă. Mai mare. „La Bomba” se cheamă. Inăuntru, underground cu ceva atmosferă rusească. Paşnică, tihnită, ruptă de ce-i afară. La o masă bărbaţii joacă remi. Oglinzi multe, multe. O pînză albă întinsă pe un perete. Pe canapele, catifea roşie învechită. Pe pînză rulează filmul. Copiii se văd pe „ecran” şi se bucură. Artiştii beau o bere, fumează şi se bucură. O tanti vine, curăţă cartofi şi se uită şi ea. Un cîine se plimbă printre spectatori. „Vreau un măr, vreau un păr... aş dori un măr, aş dori un păr......” Cîntecel din spectacol, un ritm şi o bucurie care îmi rămîn mult timp după ce-am fost acolo. Mai tîrziu, aflu că în „La Bomba” există şi o încăpere cu multe, multe cărţi. Ale domnului Eremia, din cartier. „Mă cheamă Mona, am zece ani şi nouă luni şi aş vrea să fiu doamna învăţătoare. Si încă una. Si... vînzătoare. Imi place şi să fac buchete”

„Imi iei şi mie un interviu?... da’ unde?”
Se termină filmul. Noi ne revenim cu greu. Copiii se agită, aleargă, dansează, pozează. La cerere, dau interviuri. Si povestesc despre spectacolul de la E-Uranus.
Marius: S-a întîmplat în seara aia să dansăm, să bătem la darabană. Io am cîntat la o zorgănitoare... care cîntă foaarte naşpa... scotea un sunet foarte naşpa.
David: Pe mine mă cheamă David şi mama m-a dat pe mine la rugby. Mie rugby îmi place că e dur şi fotbal nu vrea mama mea.... facem antrenament şi-ntr-unele zile jucăm. Cu Flamingo, Metrorex, că noi suntem echipa Steaua. Si e foarte, foarte greu... e supergreu... (David nu a participat la spectacol dar vrea sa vorbească despre ce face el)
Eu: Si cu spectacolul? N-a fost greu?
Elisa: A fost... am stat vreo lună de zile ca să învăţăm toate astea... am învăţat cu ei că n-avem cu cine să învătăm...
Mari: A fost frumos la spectacol... a fost o grămadă de lume: îl vrem pe Mari!
David, din nou: Rugby-ul este un sport foarte dur... şi este un sport deci este foarte, foarte dur....
Elisa: A fost foarte frumos şi toată lumea mă cerea pe mine! In spate, cîntau ăia: aş dori un măr, aş dori un păr... M-am distrat... da’ io dansez mai frumos da’-mi-era ruşine....
Băieţii încearcă să iasă în faţă („Taci, fă, că mie-mi ia interviu!”). Fetele nu se lasă. Din cînd în cînd un băieţel se apropie, rosteşte repede cuvinte în reportofon şi fuge. Cuvintele nu se pot reproduce. Copiii din Rahova au multă energie. Si nu vorbesc ca în manualul de limba şi literatura romană. Stiu manele, ştiu de dansatoarea la bară şi folosesc limbajul dur de bază. „Cîteodată mai vorbim urît cînd ne enervează cineva” (Elisa). Ca orice copii, învaţă tot ce aud, ce văd. Si se-ntîmplă ca, uneori, să vadă şi alte lucruri. Un artist, un saxofon... Şi să se mire. In felul lor: „Nene, dumneavoastră cîntaţi şi la morţi?”
Intrebare pentru copii din Rahova: ce este un artist, cu ce se ocupă el? Arată spre ei in sală: ‚Aştia sunt!”. Se gîndesc puţin, încearcă răspunsuri: „Nu ştiu ce sa zic!”, „Iordache!”, „Mandela şi...Emi!” Apoi, serios şi tărgănat: „Artistul ne cîntă... ne învaţă să... „. „joacă-n filme!”, ‚face emisiuni!”, „sunt nişte studenţi”, „pictează, se joacă, cîntă, face aşa... (bate un ritm în masă)”. Deci, artistul, cînd nu e student şi nu face emisiuni, cîntă, pictează şi se joacă. Si-i învaţă pe copii şi alte lucruri decît televizorul şi calculatorul. „Mă numesc Antonia, am unsprezece ani şi vreau să mă fac dansatoare cînd o să fiu mare... să bat, să bat, asta îmi place cel mai mult. Si dansatoare, şi darabana. Da’ mai mult şi mai mult... darabana. Aţi văzut fete la darabană? Eu am văzut numai băieţi!”

„E frumoasă lumea aici!”
„Pe mine mă cheamă Marinică, am zece ani, cînd o să fiu mare, vreau să fiu avocat.” Multe se spun despre Rahova. Primarul, ţiganii, blocuri tandru vopsite, lume necăjită şi muncită, case vechi, fabrici şi uzine în ruine, cîini mulţi, periferia şi amărîţii ei, tramvaie pline, puşcărie.... Cîţiva artişti, tineri, „inconştienţi” (cu mult entuziasm şi bani puţini) au mers acolo, să facă ceva. La început, s-au dus în Rahova profundă. „Ne-am retras rapid că ne depăşea situaţia” (Irina). „Căutam un spaţiu în care să facem chestii... un loc de proiecţii, de discutat cu oamenii” (Maria). Au căutat, s-au înspăimîntat, au încercat, n-au renunţat şi, în final, au găsit un parc. La intersecţia Căii Rahova cu Sabinelor. „Asta e!... ăsta-i spaţiul... să vedem cum e cu oamenii!” (Maria). Au gasit-o pe tanti Ioana, de 70 de ani. Au întrebat-o şi dînsa a zis: „E frumoasă lumea aici!”.
Cum era înainte? „Parcul avea cinci nuci şi era mişto de tot... la cutremur ne-am adăpostit sub nuci”( dl. Traian, tatăl lui Marinică care vrea să se facă avocat). „... aveţi cuvîntul meu de onoare... că aşa de frumos cum era parcul ăsta!... că eu mă culcam aici - arată spre o alee- aici... Pe iarbă, sub pomi, pentru că nu mai putea de căldură în casă... şi nu deranjam pe nimeni.... Deci vorbesc de anul 1987! La anul se fac 20 de ani... şi, dupa 20 de ani, să văd acest parc în halul ăsta? Dar cine să se ocupe? Suntem noi autorităţi?” (fragment din Rahova Uranus Fanzine)
Aşa au început reconstituirea, cu ghizii din zonă: tanti Stela, dl. Traian, tanti Cornelia. Replantarea nucilor. Curăţirea parcului şi dotarea lui cu scrumiera Elisei: o sticlă de plastic de 0,5 l, tăiată la gît, umplută cu apă. „... am făcut această scrumieră ca să aruncăm chiştoacele în ea. Să nu se mai arunce pe jos şi aşa să fie mizerie în parc. Pentru că noi ne-am chinuit să facem curat şi vă rugăm să nu mai aruncaţi acolo, ci să aruncaţi aici, în asta. Cînd se consumă să aruncaţi conţinutul în coşurile de gunoi din parc. După aceea vă duceţi la cişmea să puneţi din nou apă ca să nu ia foc plasticul ăsta de la sticla din care este făcută scrumiera”
„ Mă cheamă Elisa, am nouă ani şi vreau să fiu profesoară... să ajut copiii să înveţe, să socotească, să scrie, dar nu să vorbească urît”

„Nu e Rolling Stones, dar drumul a fost senzaţional!”
„Prima dată aici, în bar, au venit. Am zis: salut, cum te cheamă, astea... şi, după aia, am făcut activităţi în parc...” (Elisa). Artiştii au rămas multă vreme în Rahova. „Practic, de un an şi ceva suntem în zonă” (Irina). S-au plimbat, au ascultat, au înregistrat, au observat, au lucrat, au creat. Intrebare pentru artişti: de ce credeţi că au nevoie oamenii de-aici? „Aveam sentimentul c-o să le dăm ceva... nu ştiu... apă caldă....” (Maria). La început au crezut ceva. Apoi au stat acolo mai mult şi au ajuns la concluzia că oamenii „au nevoie să gîndească singuri” (Irina). „Să aibe curajul să se autoreprezinte”(Maria). Copiii de-acolo au nevoie de repere, de poveşti. Să creadă, să crească. Au nevoie de acces. Au nevoie, de ce nu, să înţeleagă - în felul lor- ce naiba e cu arta asta. Făcîndu-i părtaşi, făcîndu-i personaje, implicîndu-i, ascultîndu-i. „N-am intrat cu bocancii în zonă”(Maria). Nu era un „viol”, cum spune Irina. S-au apropiat încet, în timp, cu multe întrebări, fără idei preformatate şi frumos împachetate. Ci uman, decent. Invătînd, descoperind, trăind.
”Mă numesc Francisca, am doisprezece ani, sunt născută în 1995. Ziua mea este pe 5 mai şi îmi doresc... ce vrea Dumnezeu să fiu... ori....orice, orice, da’ nu ştiu...”.
Oamenii sunt neîncrezători, indiferenţi. Au problemele lor. Au viaţa lor. Aşa cum e. Trăiesc şi n-au timp de altceva. Artiştii sunt şi ei neîncrezători. Au problemele lor. Nu-i ajută (înţelege) nimeni, nu există implicare. N-au energie să alerge prin birouri, administraţii, nu ştiu sau nu pot să caute bani, nu vor să (se) vîndă. Oamenii din cartier se întîlnesc cu artiştii din centru. Si încep să-şi detecteze nevoile. Apoi devin atenţi şi la nevoile celorlalţi. Artiştii filmează o nuntă în cartier. La cerere, că au „ochiul format”. Sunt chemaţi să decoreze „La Bomba” iar „La Bomba” le face publicitate. In cartier apar afişe. Se verfică dacă e pe bune. Domnul Eremia e convins: „o s-aveţi succes, că vă prezentaţi foarte frumos”.
Lumea din Rahova începe să înţeleagă. Că artistul nu aduce apă caldă în cartier, nu opreşte demolarea şi nu plăteşte restanţele la întreţinere. Artistul nu „salvează” vieţi. El nu spune astăzi am salvat cinci vieţi, mai avem douăzeci. Artistul face doar ce ştie el mai bine să facă. Si, daca cineva observă, se bucură şi participă, e deja destul. E clar, prea mult nu se poate. Ce poate să facă un locuitor dintr-un amărît de cartier? Ce să facă un „amărît de artist” într-un cartier? Foarte puţin. Dar acest foarte puţin e, uneori, mai mult decît fac toţi experţii si responsabilii primăriei într-un plan cincinal.
Inventezi un proiect, te duci într-un loc şi-l „implementezi” apoi te întorci la ale tale. Arta-i artă, viaţa-i viaţă!, cum ar zice unii. Sau poţi să te duci undeva, într-un loc uitat de lume (autorităţi) să faci ceva şi făcînd, să uiţi de tine, să te ataşezi de acel loc, de acei oameni, să ajungi să-i cunoşti şi să vrei să continui. Chiar dacă autorităţile, instituţiile locale şi naţionale... Căci e muncă multă, pe termen lung şi, oricum, sunt alte priorităţi... In timpul acesta, copiii cresc. Părinţii îmbătrînesc, c-un ochi spre trecut, salvîndu-se cum pot de prezent şi fără prea multă încredere în ce va fi. Casele se dărîmă, copacii se taie, cresc mall-uri şi parcări, se uită. Nu prea se mai ştie ce-a fost. Nu se ştie nici ce „Va urma”. Ce ştim e că în Rahova lumea există. Si atît. „Ce vreau să ajung? Nu ştiu... Ori fotbalist, ori... pe străzi! Ori vagabont, ori fotbalist! Păi dacă nu mă ţin de treabă, ce să fac? Pe mine mă cheamă Marius, fac doisprezece ani şi vreau să ies fotbalist!”
„Mă cheamă Silvia, nu mai sunt demult copil şi aş vrea... nu mai ştiu... aş vrea să ne trezim. Si să începem să trăim...”
Silvia Cazacu