fotografia de filaj
THE OTHER VERSION _ (X
/ XX)
„Acest
jurnal pe care am omis să-l țin”
Fotografia de filaj reprezintă un „produs” secundar al dosarului de
urmărire, dar cu o puternică forță de sugestie. Este o arhivă „dincolo de
cuvinte” – capsule ale vieții de zi cu zi din timpul respectiv. Ele conferă
concretețe cuvintelor din dosare prin acroșarea la real și redau conținutul
intrinsec al unui cotidian.
Chiar și cea mai
simplă imagine luată de un fotograf amator cuprinde în ea amintirea unei clipe,
memoria vie a unui moment sărbătoresc[1].
Fotografia de filaj conține
intenționalitatea intrinsecă a răului – subiectul este întotdeauna surprins
într-un moment în care nu știe că este văzut. Ca și fotografia de familie,
fotografia de filaj, nu a fost realizată spre a fi făcută publică, diferența
dintre cele două fiind aceea a intenționalității. După 50 de ani, prin expunere, fotografia de filaj poate
ajuta la recuperarea „adevărului” din perspectivă documentară, de reîntregire și recuperare a imaginii unei epoci. Forța
expozițională vine tocmai din „păstrarea regulii de bază” – expunerea fotografiei de filaj ca ready-found[2].
Expuse fiind, fotografia răstoarnă caracterul vinovat al intenției înspre
recuperarea semnelor unei realități cu forță de detaliu –„adevărul” unei perioade
specifice, anii ‘70-‘80 în regimul
comunist din România.
Materialul
document (fotografia de filaj) poate
căpăta forță de sugestie prin juxtapunerea cu memoria unui context specific –
anii 70’-80’, relevat în unele fragmente din materialul video aparținând Arhivei de Istorie Orală a CNSAS.
Mărturia celor intervievați, amintirea așa cum a rămas ea în memoria
subiecților, vine și se contrapune părții „lipsă” – intenționalitatea vinovată
a fotografiei de filaj – abuzul asupra vieții publice și private a oamenilor
timp de 50 de ani, operat de Securitate. „Acest jurnal pe care am omis să-l țin”
este „vizionat” ACUM
împreună cu testimoniile celor care și-au consultat dosarul la CNSAS.
Persoanele sunt confruntate cu o „memorie”, alta decît cea personală. Acest salt
în timp aduce împreună cel puțin două perspective opuse intrinsec – context paradoxal, care poate fi posibil doar
după trecerea celor 50 de ani.
Arhiva nu trebuie să fie o arhivă “moartă”, ci una activă,
care să se deschidă prin diferite mijloace (istorice, științifice, artistice)
publicului larg, pentru că fără cunoașterea trecutului nu se poate trăi în
prezent și nici a se construi în viitor. Demersul artistic poate nuanța anumite
situații văzute stereotip, poate deschide un alt fel de perspectivă, aceea prin
care artiștii devin cercetători acreditați și poate deveni teren de confruntare
al memoriilor, primind și încurajând paradoxul.
[1] Vezi
documentul Arhiva de Familie parte a
proiectului Hope & Nostalgia,
prezentat în cadrul expoziției Critique
of Pure Image between Fake & Quotation, Art Today
Association Plovdiv / Bulgaria, Maria Draghici 2005
[2] Un exemplu concludent în folosirea materialului
documentar al unei arhive ca material ready-made
/ ready-found este filmul Autobiografia lui Nicolae Ceausescu / Videogramele unei revoluții de Andrei Ujică.
22 Februarie 2011, București
